Sunt fosta fumatoare. Am fumat cativa ani si as fi fumat si acum daca nu as fi ajuns sa fumez prea mult si sa constat ca fumatul nu se pupa cu ideea mea de viata sanatoasa. Nu am de gand sa ma lansez acum, aici, in argumente contra fumatului. Consider chiar ca fiecare persoana este libera sa decida pentru ea ce mananca, bea, fumeaza, iubeste, samd. Partea important de subliniat din propozitia de mai devreme este „pentru ea”, pentru ca in ultimul timp am constatat ca unii se gandesc la faptul ca ar trebui sa decida pentru mine si altii ca mine, care nu ne dorim „fumuri” in plamanii proprii si personali.
Inteleg dorinta de a aprinde tigara, nerabdarea fumatorului, stresul pe care il incearca atunci cand altii pun presiune pe el sa se lase de fumat. Inteleg si faptul ca fumator fiind, nu realizezi mereu ca iti aprinzi tigara in cele mai nepotrivite locuri. Se intampla! Nu inteleg insa atitudinea unora care atunci cand ii rogi frumos sa nu fumeze la locul de joaca pentru copii sau pe pista de atletism, lanseaza atacuri asupra ta!
Tocmai de aceea, va anunt public ca am fost implicata in cateva dispute pe tema aceasta cu cativa fumatori care nu au inteles ca fumatul nu exclude bunul simt, ca nu doresc la locul de joaca sa inhaleze fum copilul meu (si nici alti copilasi, sincera sa fiu, dar nu am dreptul sa discut despre altii) iar dupa ce alerg cativa kilometri, chiar nu am nevoie de fum in plamani, de la cate vreun antrenor iresponsabil, ca si asa, imi ajunge poluarea din Bucuresti, nu mai vreau supliment, multumesc!
Asa ca sa nu va mirati daca aflati ca am sarit, spre exemplu, sa il scot din viata sportiva pe un oarecare dom’ antrenor, caruia i se spune nea Costica, dupa ce cateva zile am alergat pe pista de atletism Lia Manoliu, iar el, in tot acest timp, statea pe un scaunel de pescar, adus de acasa, fix langa culoarele pe care se alearga si… fuma!
Nu am idee cum antrena el copiii care erau prin jurul lui, nici de ce de a fost lasat sa fumeze acolo (lucru usor de aflat si reglementat, avand in vedere ca vorbim de o institutie publica, de un loc in care se desfasoara activitati sportive, de o lege in vigoare, de niste amenzi, samd). Dar nu vreau sa discut despre chestii tehnice. Povestea este simpla: nea Costica fuma tigara de la tigara, fara niciun stres, in timp ce eu, alaturi de alti (multi!) oameni veniti sa faca sport acolo, asudam de zor. Dupa cateva zile am intrebat pe cineva care se ocupa cu ingrijirea pistei daca este posibil sa il roage pe nea Costica sa nu mai fumeze langa pista. Mi s-a raspuns ca nu au ce sa ii faca, unii s-au plans de acest lucru, altii nu indraznesc sa spuna nimic (cred si eu, pentru ca majoritatea sunt copii sau adolescenti), iar asa-zisul antrenor, daca ii spune cineva ceva stinge pe moment tigara, dupa care o ia de la inceput, ca si cand nu stia ca deranjeaza. Intelegand cum sta treaba si total indignata de faptul ca oamenii nu isi folosesc drepturile si legile, mi-am stapanit impulsul razboinic si sangele caliente si l-am rugat frumos si eu sa nu mai fumeze acolo. A stins tigara si a disparut o perioada, ceea ce mi s-a parut civilizat. Omul se dusese sa fumeze in alta parte, presupuneam eu.
A doua zi insa, aveam sa aflu ca nesimtirea unora nu poate fi combatuta cu un comportament elegant si princiar mereu . Alergam, a venit, si-a instalat scaunelul de pescar si ne-am fixat din priviri. La urmatorul meu tur, si-a aprins tigara. Un gest de sfidare, aveam sa aflu ulterior de la alti alergatori. Se pare ca fusese lezat in orgoliu cu o zi in urma cand un alergator (eu!) l-a rugat frumos, in fuga, sa nu fumeze acolo, langa pista. Cum nu sunt invatata sa tac in fata nesimtirii, la urmatorul tur il rog frumos din nou, sa nu mai fumeze acolo. Si nea Costica fara frica, avand de data aceasta un aliat – venise cu o fiinta (in mod normal ar fi trebuit sa i se spuna doamna, dar nu este cazul aici!) iesita definitiv din forma si cu parul ars, imbracata in trening, cu pretentii de antrenor, mi-au replicat diverse (nu, nu am sa reproduc ), la care le-am raspuns pe masura (sic!). Nu am sa insist asupra faptului ca m-am oprit din alergat furioasa ca fusesem jignita (stiu ca aratam a adolescenta fugara , dar nici asa nu se accepta comportamentul si adresarea celor doi antrenori wanna be), frustrata ca la Administratie nu era nimeni pentru ca era weekend si cu dorinta de a-i stinge tigara lui nea Costica in parul femeii (oricum ars, dupa cum spuneam, deci nu era mare pabuga! ), nu inainte de a-i da un branci de pe scaunelul lui de pescar fara talent. Pe scurt, am fost in asentimentul multora si am aflat ca pentru astfel de specimene exista solutii, unele chiar legale!  Aveam sa aflu ulterior ca extrem de multi dintre cei care alearga acolo, inclusiv sportivi de top, oameni care fac performanta, si chiar cativa fumatori (!) sunt deranjati la maxim de nea Costica si altii asemenea, care ii intoxica si pe ei ca si pe mine, tocmai cand fac sport, dar le este lehamite sa spuna sau sa faca ceva.
De aici si ideea principala a acestui articol. Dragi oameni dragi, fumatori si nefumatori, cand am ajuns asa de apatici? De ce teama si rusinea de a spune ce ne deranjeaza? De ce stresul ca parem nu stiu cum daca ne cerem drepturile? De ce ii lasam pe altii, mai tupeisti, sa faca legea pentru noi? De ce nu putem comunica frumos si elegant intre noi? De ce mai vrem legi daca nu le aplicam sau nu cerem aplicarea lor organelor competente? Vad atatia oameni destepti si cool care aleg sa taca in tone de situatii cand ar avea ce si cum sa spuna! Hai ca se poate!
Iar fumatorilor care vor alege sa vada in ceata ce am scris aici si nu vor dori sa inteleaga esenta, ci doar faptul ca incerc sa le ingradesc libertatile, le spun doar atat: la mine in casa exista scrumiere pentru prietenii mei fumatori, desi eu m-am lasat de 5 ani!