De obicei, atunci cand ninge, cum s-a intamplat acum doua zile, ma gandesc la insule si palmieri. Mi-am format acest reflex in urma cu cativa ani, cand am inceput sa fug de zapada si sa caut caldura. De doua zile visez cu ochii deschisi la nisip alb si ocean verde, la spa-uri si la shiatsu facut de Fausto, maseurul meu si al tuturor celor care fac kiteboarding in Boracay, la mango si la orele mele de yoga din fiecare dimineata, de la 9, cu Markus, un instructor de yoga fantastic, care are la aproape 60 de ani o energie de invidiat, la oamenii haiosi si calzi din locurile calde de pe acest pamant, la prietenii mei proaspat intorsi din Bali si la cate si mai cate. Lucian a decis sa ma lase sa visez in continuare si sa se ocupe de partea practica a povestii care include avioane, rezervari si alte organizari de genul, urmand sa decidem impreuna destinatia si perioada optima pentru escapada noastra insulara de iarna.
Nu am apucat sa decidem nimic, deoarece Serghei este racit si ne-am adaptat si noi, ca toti parintii de pitici cu sistem imunitar in formare, dictonului „3 zile la gradi, o saptamana acasa”! Cand ai copilul racit nu iti vine sa iti faci planuri de plecare departe de el, chiar daca plecarea nu se intampla maine. Din cauza racelii, Serghei nu are pofta de mancare si la fiecare masa ii pun in scena un intreg spectacol. Astazi, de exemplu, am vorbit la telefon cu Mos Craciun. Si cu Mos Nicolae. Asta in timp ce incercam sa il indop pe pitic si sa si incheg o poveste interesanta cu cei doi mosi, reni, elfi si alte animalute si aratari. Daca aveti copii, stiti exact despre ce vorbesc…:)
Si la finalul mesei, fericita ca mi-a iesit schema, am realizat ca am ramas in poveste si ca visul cu palmieri mi s-a transformat in vis de sarbatori si iarna, cu tot cu alergatura nebuna dupa cadouri, cu liste si paraliste, cu planuri pe zile care cuprind vastul nostru familion, cu bradul, cu cuibul nostru gatit de sarbatoare, cu colinde si brad, cu baietii mei frumosi si haiosi, cu Mamba, cu povesti din copilaria mea minunata, in care era prezent tataie, pe care il iubeam nespus…
Si mi-am adus aminte ca in Boracay, de Craciun, am stat la telefon jumatate de ora cu fetele mele (mamaie si mama) si cand am inchis aveam ochii in lacrimi de dor de ele (desi plecasem pentru o vacanta de doua luni, nu pentru o viata) de dor de Craciunul meu romanesc, cu obiceiuri adanc inradacinate in sufletul si mintea mea si cautam in superba insula din Filipine un simbol, cat de mic, care sa ma faca sa simt ca este Craciunul. Nu l-am gasit nici la ora de yoga de dimineata, nici in pepenii verzi sculptati cu scene de Craciun, nici in moscraciunii agatati in palmieri, nici la frumoasa petrecere de ziua de nastere a Cristinei, o fata dulce din grupul de romani de pe insula…
Si inteleg acum ca indiferent cat de frumoase sunt alte locuri si alti oameni, exista momente precise ca o masinarie germana bine unsa, cand inima ta pleaca acolo unde stie ca trebuie sa fie, acolo unde apartine si nu iti ramane decat sa o urmezi.
Abia astept Craciunul! Insulele nu pleaca nicaieri…